Moartea unicului liberal român,  ”Jupân` Dinu” Patriciu, la numai 64 de ani, lasă România mai săracă și cu regretul de a nu fi fost condusă de un om care avea idei cu adevărat novatoare, pe care le-a şi pus în practică. Ziua de graţie din viaţa oficială a acestui colos al capitalismului s-a petrecut în urmă cu exact 7 ani fără zece zile, pe 30 august 2007. VOTP vă prezintă filmul acţiunii şi încrengăturile din jurul acestei mega-lovituri de piaţă – vânzarea Rompetrol

Departamentul de stat al SUA avertiza acum șapte ani România lui Traian Băsescu: „Procesul Rompetrol să fie unul transparent şi obiectiv“. Pe canalele neoficiale, un influent avocat american, Obbie L. Moore – de la casa de avocatură Salans, lansa un mesaj în mediile politice: „Dorim un proces corect, transparent şi rapid. Dacă nu vom avea un asemenea proces, realitatea românească s-ar putea schimba dramatic“.

Cea mai mare tranzacţie a anului 2007 din Europa de Est, vânzarea acţiunilor lui Patriciu de la Rompetrol, a fost îndelung pregătită în marile laboratoare ale afacerilor mondiale. De ce era important ca procesul Rompetrol să se desfăşoare rapid şi transparent, de ce şi mai ales cum s-au exprimat politicienii români, americani şi ruşi în legătură cu acest eveniment, toate acestea sunt deja istorie. Semantica declaraţiilor oficiale, lupta împotriva corupţiei şi războiul pentru cucerirea de poziţii geostrategice s-au amestecat într-un mod firesc în ultimii ani în România. „Radiografia” afacerii Rompetrol dezvăluie cine suntem, ce suntem şi, mai mult, ceea ce putem fi la scară mondială. „La un moment dat, succesul «afacerii Petromidia» a atras atenţia Guvernului de la Bucureşti“. Astfel, în 2004, Philip Stephenson şi Dinu Patriciu, partenerul său român din Rompetrol Group NV, au devenit ţintele unei investigaţii penale la Bucureşti. „Patriciu a petrecut o zi în arest, iar Stephenson a fost public identificat ca ţintă a investigaţiei respective“, remarca „Washington Post“ într-un articol publicat în august 2005. Aşa cum era de aşteptat, Stephenson – catalogat de media americană ca un tip gata să se bată cap în cap cu foştii oficiali ai Securităţii (n.r. – române) în legătură cu legalitatea existenţei imperiului său în continuă expansiune“, a apelat imediat la toate armele pentru a-şi apăra afacerea. Astfel, în iulie 2005, când ancheta procurorilor români era în toi, Stephenson a tras o fugă la Washington pentru a-şi vizita prietenii vechi, unii dintre aceştia pioni importanţi în guvernul SUA. Având numeroase conexiuni, Stephenson a reacţionat dur la adresa procurorilor susţinând că „Rompetrol este un dosar similar cu Yukos, în care preşedintele executiv al companiei, Mihail Hodorkovskii a fost băgat la puşcărie 9 ani de autorităţile de la Moscova pentru că nu a cedat anumitor presiuni politice“. Tot atunci el a dezvăluit public presei de peste ocean că investigaţia a cărei ţintă era „este o ruşine, un fals“, care a demarat „ca urmare a faptului că Rompetrol a refuzat să cumpere la un preţ umflat o rafinărie a unui important om de afaceri român (Ovidiu Tender, n.n.), conectat la cele mai înalte structuri ale puterii de la Bucureşti“. „Ne-au ameninţat că ne vor ruina prin trimiterea de informaţii compromiţătoare către Guvern“, susţinea Stephenson, care a dezvăluit că unul dintre competitorii săi deţine un ziar bucureştean (Marian Iancu, cu interese la Balkan Petroleum și coproprietar al ziarului Atac dimpreună cu Mihai Ghezea și Liviu Tanase care au pornit un linșaj mediatic la baionetă împotriva lui Jupân Dinu) în care a publicat constant subiecte prin care Rafinăria Rompetrol era acuzată de comiterea de ilegalităţi. Urmare a acestei vizite a lui Stephenson la Washington, Rompetrol a primit un suport extraordinar. Atât din partea investitorilor străini din România, cât şi din partea unor oficiali europeni care şi-au manifestat îngrijorarea asupra modului în care Stephenson şi Patriciu erau cercetaţi. Însă cel mai serios semnal a venit din partea Departamentului de Stat al SUA, care a cerut oficial Guvernului de la Bucureşti, condus la acea vreme de prietenul intim al lui Dinu Patriciu, Călin Popescu Tăriceanu, Guvern în care Monica Macovei deținea funcția de ministru al Justiției, „să aibă grijă ca procesul Rompetrol să fie unul transparent şi obiectiv“. Mai mult, pe canale neoficiale, prin vocea unui influent avocat american, Obbie L. Moore de la Casa de avocatură Salans, americanii au mai lansat un mesaj, neoficial, dar obligatoriu de luat în seamă de către autorităţile de la Bucureşti: „Dorim un proces corect, transparent şi rapid. Dacă nu vom avea un asemenea proces, realitatea românească s-ar putea schimba dramatic“. 

Informaţii secrete şi afaceri 

Una dintre instituţiile suspectate de a avea legături cu Agenţia Centrală de Investigaţii (CIA) este Fondul de Investiţii Carlyle, cu sediul la Washington. Ea reprezintă un alt model de capitalism, este un centru de valorificare a informaţiilor, de cumul al puterilor unor personalităţi de nivel mondial, cărora viaţa şi cariera nu le mai pot oferi nimic în plus. Echipa de vis din conducerea companiei a avut, de-a lungul timpului în componența sa nume prestigioase cum ar fi George Bush Sr., fostul preşedinte al Statelor Unite, Franck Carlucci, fost Secretar de Stat al Apărării sub mandatul lui Ronald Reagan şi fost director adjunct al CIA etc. Preşedintele Carlyle Europa era în 2007, anul tranzacției dintre Dinu Patriciu și KazMunaiGaz, nimeni altul decât John Major, fostul premier al Marii Britanii. Printre cei care au părăsit compania, s-a aflat şi cel care avea să devină, în 2001, preşedintele SUA, George W. Bush, care, în 1990, a făcut parte din consiliul de administraţie al Cateair, o societate din sfera de influenţă a Carlyle. Din fericire pentru Bush Jr,, el a părăsit această funcţie în 1994, pentru a deveni guvernator al statului Texas. Câteva luni mai târziu, Cateair se prăbuşea… Dacă activitatea Fondului de investiţii Carlyle este axată pe profit, la ce servesc aceste personalităţi?! Chris Ullman, purtătorul de cuvânt al grupului, explică, evaziv: „Aceşti oameni politici au o persoanlitate şi o credibilitate care sunt deosebit de utile organizaţiei noastre. În plus, ele ne dau sfaturi strategice.“ Calrlyle a fost creat în 1987 de trei jurişti din Washington, în salonul elegantului hotel Carlyle din New York. La data vânzării Rompetrol, Grupul Carlyle gestiona 14 miliarde de dolari. Sistemul de lucru al companiei a fost pus la punct de Franck Carlucci, când a devenit director general, în 1989, şi a stabilit ca ţintă sectorul militar american. În 1990, Carlyle cumpără fabricantul de blindate Harsco, iar după primul război din Golf, BDM International, societate care a participat la fabricarea unor componente ale sistemului numit „Războiul stelelor“ şi Vinnell. Cele două societăţi asigurau aprovizionarea cu armament a armatei Arabiei Saudite şi a Gărzii Regale a familiei Saudi. În mai puţin de zece ani, Carlyle a reuşit să se situeze pe locul al unsprezecelea pe lista furnizorilor Pentagonului. Cea mai importantă „lovitură“ a fondului american o constituie cumpărarea United Defense Industries, în 1997, care fabrică tancuri, vehicule blindate, rachete şi vehicule spaţiale. În prezent, Carlyle continuă să deţină controlul acestei companii, cu 54% din acţiuni. În aceste condiţii, nu este de mirare că atenţia fondului de investiţii Carlyle s-a îndreptat spre Kazahstan, într-o încercare a a „sparge“ monopolul energetic al Rusiei, prin deschiderea unei căi alternative. Dintotdeauna, serviciile secrete au fost interesate permanent să controleze, cât mai mult posibil, companiile deosebit de rentabile. Şi nu este vorba de banalul spionaj economic, ci de folosirea multinaţionalelor, ca factor de presiune asupra guvernelor statelor unde sunt implantate, dar şi pentru finanţarea operaţiunilor secrete din străinătate. Din momentul în care, prin investiţiile imense în infrastructură, prin facilităţile construite, care, implicit, oferă mii de locuri de muncă localnicilor din ţările respective, companiile multinaţionale ajung să controleze într-o proporţie din ce în ce mai mare economia unui alt stat, ele devin interesante pentru serviciile secrete. Prin infiltrarea agenţilor în primul nivel de conducere sau chiar prin înfiinţarea unor de astfel de firme se poate desfăşura o activitate informativă completă şi, mai mult, să se influenţeze în mod direct politica unor state, fie prin şantaj, fie prin acordarea de substanţiale avantaje de ordin material celor din clasa conducătoare. 

Patrulaterul intereselor

Principalii actori ai tranzacţionării celor 75 de procente ale Rompetrol Group, N.V., au fost Galym Tumabayev, din partea KazMunayGaz, şi Ivo Ilic Gabara, din partea Rompetrol. Reprezentantul Rompetrol nu este altul decât directorul executiv  de atunci al filialei din Italia a celebrei APCO Worldwide, o societate de consultanţă care activează pe plan global. APCO Worldwide se evidenţiază prin personalităţile care-i compun staff-ul, de la preşedintele director general, Moargery Kraus, la numeroasele personalităţi de prim rang din sfera diplomaţiei şi a serviciilor secrete. Numai în decursul anului special 2007, personalul de top al APCO Worldwide s-a îmbogăţit considerabil. Printre aceştia, fostul director al Secret Service, John Magaw, şi, în acelaşi timp, omul care a gândit şi a înfiinţat temuta şi controversata Administraţie de Securitate a Transporturilor (TSA); Steve Harris, o figură proeminentă din Comisia Senatorială pentru Operaţiuni Bancare, Afaceri Urbanistice şi Locative, din care a făcut parte mai bine de 20 de ani; Jennifer Millerwise Dyck, fostul director de relaţii publice al Agenţiei Centrale de Informaţii, CIA, şi fost director-adjunct de comunicare pentru tandemul electoral Bush-Cheney în timpul campaniei din 2004. 

Greii lumii capitalului 

Cea mai importantă personalitate a Carlyle este Lawrence E. Snoddon, director general pentru America al APCO Worldwide, care a lucrat pentru Burson-Marsteller, ca vicepreşedinte executiv, unde s-a făcut remarcat prin ducerea la bun sfârşit a unei campanii de spălare a imaginii entităţii United Defense din cadrul Grupului corporatist Carlyle adică grupul „celor mai mari şi mai discreţi“ oameni din lume, aşa numitul Club al ex-preşedinţilor. Familia Bin Laden (probabil aripa „prietenoasă“ a acesteia) este unul dintre cei mai însemnaţi investitori ai Grupului Carlyle, al cărui portofoliu de clienţi este înţesat de companii producătoare de armament şi de telecomunicaţii. Charles Lewis, de la Centrul pentru Integritate Publică, opina că George W. Bush, juniorul, într-un mod foarte special, va putea beneficia financiar, într-un viitor nu foarte îndepărtat, de deciziile propriei sale administraţii, datorită investiţiilor făcute de Bush senior. APCO Wolrdwide este legată direct şi indirect de Grupul Carlyle prin toate personalităţile diplomatice şi guvernamentale care se află pe statele de plată ale grupului, pentru diverse servicii aduse acestuia, fiind apoi recompensate şi cu numirea în funcţii de conducere a APCO, „vocea autorizată“ a grupului. Este greu de imaginat un trust mai apropiat de inima puterii americane. Pentru că, potrivit publicaţiei Oil and Gas Journal, Asia reprezintă o zonă care oferă oportunităţi pentru investiţii în descoperirea, producerea, transportarea şi rafinarea unor enorme cantităţi de gaz şi ţiţei, iar Grupului Carlyle îi plac aceste lucruri, nu se putea face o alegere mai bună decât o legătură directă cu punga de petrol şi gaze naturale numită Kazahstan. În comunicatul oficial dat publicităţii odată cu perfectarea vânzării celor 75 de procente, era clar specificat că, în vreme ce firma kazahă de stat va beneficia de pieţele europene pe care grupul Rompetrol le-a penetrat deja, datorită atât sprijinului prietenilor americani, cât şi geniului economic al Jupânului Patriciu, Rompetrol va avea acces la resursele naturale din Kazahstan. Grupul Carlyle, America, deci, nu mai are nevoie de un nou Irak sau Afganistan. 

Preţurile Licuriciului 

Dacă a trebuit ca în România să existe o afacere pentru Europa, OMV-Petrom, mult trâmbiţata axă Londra-Washington şi-a arătat în final eficacitatea şi existenţa, cercul fiind întregit odată cu tranzacţia Rompetrol. Intrat pe primul loc de pe scena politică spunând în dreapta şi în stânga că prioritatea României este reprezentată de axa Bucureşti-Londra-Washington, preşedintele Băsescu nu arăta decât o dorinţă, omenească, până la urmă, de a fi omul cuiva, de a reprezenta ceva pe plan internaţional. Întrucât președintele Băsescu nu putea fi omul Uniunii Europene în România, la acea vreme, locul acesta fiind ocupat deja de duplicitarul Tăriceanu, premierul neo-socialist, cancelaria prezidențială a decis ca Marinarul să devină omul „Marilor Licurici“ – Marea Britanie și Statele Unite. Numai că atunci i s-a sugerat, via SIE (citeşte Talpeş), că la Washington contează onoarea şi spiritul capitalist, iar emisarii Unchiului Sam deja îşi găsiseră omul în care să investească, exemplul românesc al visului american, arhitectul care a ajuns magnat. Momentul cheie al mandatului băsescian s-a consumat nu odată cu afacerea răpirii ziariştilor, ci cu decizia de arestare a omului de afaceri Dinu Patriciu. Cea mai elocventă reacţie venită vreodată din partea Departamentului de Stat la un eveniment petrecut în România, comunicatul prin care Statele Unite îşi exprimau îngrijorarea faţă de reţinerea omului de afaceri, i-a demonstrat lui Băsescu, din nou, că America găsise un om de onoare care să o reprezinte în România. Şi că onoarea era preferată unei titulaturi vremelnice, fie ea şi aceea de preşedinte. Băsescu a mai înţeles, şi acela a fost momentul în care a pierdut meciul, că până la „licuriciul mare“ se afla, dincoace de ocean, pe Calea Victoriei, o ditamai feştilă de care trebuia să ţină seama: Dinu Patriciu. Deja legendă vie cu o zi în urmă, Jupânul Dinu, PatriC.I.A.-nul, diamantinul ultimului sfert de veac dâmbovițean, intră în istorie.